Consideraţii omiletice la Duminica I-a din Postul Mare (B): În pustiu cu Cristos

(Vatican News - 18 februarie 2024) E Ziua Domnului, prima duminică din Postul Mare. „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu…Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii” (2Cor 5,21; 6,2). Cu acest îndemn al apostolului Paul şi prin ritul auster al punerii cenuşii pe cap credincioşii romano-catolici au fost chemaţi miercuri, 14 februarie, să intre în Postul Mare de 40 de zile. O invitaţie răscolitoare ca sunetul din corn la vechile sărbători biblice: sunet strident şi anevoie de suportat dar potrivit trezirii din amorţeala spirituală. Apoi, acea dâră de cenuşă marcată pe creştet sau pe frunte, menită să filtreze noianul de gânduri confuze, scoţând la iveală caducitatea existenţei umane din care la urmă nu rămâne decât ce-i esenţial. Spre acest aspect esenţial care contează conduce timpul prielnic al Postului Mare. E o chestiune de orientare. Ne este dat un timp şi nu un spaţiu. Fiecare om se întinde, cât îl ţin puterile, dar nimeni nu-şi poate adăuga o clipă la zilele vieţii.

1. La sunetul din corn: „Întoarceţi-vă la mine!”

Citim la profetul Ioel: „Chiar acum - oracolul Domnului - întoarceţi-vă la mine din toată inima…! Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci el este milostiv şi îndurător, încet la mânie şi plin de bunătate şi iartă răul…Sunaţi din trâmbiţă în Sion, consacraţi un post şi convocaţi o adunare!....Între vestibul şi altar să plângă preoţii, slujitorii Domnului, şi să zică: "Îndură-te, Doamne, de poporul tău şi nu da moştenirea ta ocării, ca neamurile să stăpânească peste ei! De ce să se spună printre popoare: «Unde este Dumnezeul lor?» Domnul este gelos pe ţara lui şi îi este milă de poporul său" (cf. Il 2,12-18).

2. Rugăciunea, pomana şi postul

Timpul celor 40 de zile este o perioadă biblică simbolică pentru revizuirea vieţii şi pregătirea prin rugăciune, pomană şi post la sărbătoarea Învierii Domnului. Aceste trei lucrări de pocăinţă pe care le propune Evanghelia (cf. Mt 6,1-16.16-18) la începutul Postului Mare nu reprimă dorinţa firească şi sănătoasă de viaţă, ci exact opusul. Sunt lucrări ce ajută la maturizarea vieţii noi, care va înflori din plinătate la Paşti. Sunt fapte profund umanizatoare, pentru că ating dimensiunile fundamentale ale vieţii. Ele redresează drumul omului spre esenţialul necesar pe plan vertical şi orizontal: spre înalt, spre altul şi spre sine  Este vorba de relaţia cu Dumnezeu în rugăciune, relaţia cu semenii în milostenie şi relaţia cu sine în practica postului. Rugăciunea este respiraţia sufletului în Dumnezeu. Pomana iartă multe păcate şi primeneşte ţesutul social. Iar postul nu-i doar abţinere de la alimente, ci relaţie sănătoasă cu lucrurile din jur întru dreptate.

3. „Pe cel care mă va chema, eu îl voi asculta”

Astăzi Dumnezeu spune prin psalmistul profet: „Pe cel care mă va chema, eu îl voi asculta; îl voi elibera şi-l voi preamări, îi voi dărui viaţă lungă” (cf. Ps 90/91,15-16: Ant. la intrare). Acum este timpul potrivit „să dăm la o parte orice povară şi păcatul care ne împresoară şi să alergăm cu perseverenţă în lupta ce ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus” (cf. Evr 19,1-2). Evanghelia primei duminici a Postului Mare propune episodul ispitirii lui Isus în pustiu şi vestea programatică: "S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" (cf. Mc 1,12-15). Deşi greoaie şi uneori împietrită, inima omului se poate întoarce privind la Isus a cărui inimă a fost străpunsă de păcatele noastre (cf. In 19,37; Zah 12,10). Dar pentru înţelegerea acestei chemări, liturghia alătură textul despre legământul încheiat de Dumnezeu cu patriarhul Noe, după salvarea de apele potopului. Intervenţia recreatoare porneşte de la Dumnezeu şi priveşte întreaga creaţie pentru totdeauna (cf. Gen 9,8-15: prima lectură). Acest legământ este interpretat de apostolul Petru în perspectiva Botezului creştin. Apele potopului se retrag şi lasă loc Botezului, adică scufundării omului în viaţa lui Isus cel mort şi înviat (cf. 1Pt 3,18-22: lectura a doua).

4. Lămurirea gândurilor

Cele patruzeci de zile de post şi rugăciune sunt ocazia prielnică de a ne clarifica deciziile personale şi alegerile viaţă. Privind la Isus, ne lămurim gândurile. Ce face Isus? La începutul vieţii publice a fost dus de Duhul Sfânt în pustiu şi acolo a fost ispitit de Satana. Nu avea alt sprijin în afară de Dumnezeu. Bazându-se pe cuvântul Scripturii, Isus respinge sugestiile ispititorului care căuta să-i tulbure mintea pentru a-l abate de la voinţa Tatălui. Stând în pustiu lui Isus i se face foame, dar este convins că „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (cf. Mt 4,4b: aclamaţie le Evanghelie).

5. Corupţia omenirii: o pandemie morală

Istoria mântuirii de păcat cunoaşte mai multe etape. Astfel, pe timpul lui Noe omenirea ajunsese într-o stare de corupţie generalizată: „răutatea omului pe pământ era mare şi toate gândurile plănuite de inima lui erau rele tot timpul” (cf. Gen 6,5). După ruperea legământului cu Dumnezeu şi degradarea relaţiilor cu semenii, trăind într-un climat de violenţă, de ameninţare şi nesiguranţă, omul se simte pierdut, dezorientat şi fără protecţie. Disperat, caută refugiu în lumea riturilor şi a magiei, confundând divinul cu materialul (cf. Gen 6,1-4) şi alterând sensul vieţii (cf. Gen 6,5). Degradarea morală ajunge să ameninţe însăşi supravieţuirea umanităţii, căci societatea, care tinde să distrugă ordinea firească a lucrurilor, sfârşeşte prin a se autodistruge. Ea intră în faza de decadenţă şi treptat provoacă potopul care o şterge de pe faţa pământului (Gen 8,7). Cu atitudinea sa liberă omul poate pune în pericol ordinea şi supravieţuirea speciei. Aceasta este viziunea oferită de Biblie despre invazia răului în lume. Răul intră printr-o mică sămânţă, (printr-un „virus” infim) dar se dezvoltă şi se răspândeşte până la imensitatea relelor pe care toţi le putem constata. Însă aceste rele sunt totodată apeluri ale lui Dumnezeu adresate conştiinţei fiecărui om. În faţa lor nu putem fi resemnaţi şi pasivi. Suntem chemaţi să reacţionăm. La aceasta ne invită Biserica în Postul Mare ca pregătire la sărbătoarea luminoasă a Învierii Domnului.

6. Legământul lui Dumnezeu cu Noe

Pagina din cartea Genezei prezintă alianţa încheiată de Dumnezeu cu patriarhul Noe după încetarea potopului (cf. Gen 9,8-15). Această alianţă se extinde la toată creaţia pentru totdeauna (cf. Gen 6,5-9,17). Dumnezeu nu iubeşte doar lumea „curată” şi bună ieşită din mâinile sale. El continuă să iubească acea lume coruptă, ruinată şi desfigurată de oameni, ca cea descrisă în istoria biblică. Fireşte, o judecă prin dezastrul potopului, dar nu uită de ea. În mijlocul răutăţilor agresive ale oamenilor este de-ajuns să existe „un drept şi desăvârşit” precum Noe care „umbla cu Dumnezeu” (cf. Gen 6,9) şi viitorul este salvat. Istoria mântuirii continuă. Dumnezeu dă oamenilor posibilitatea să se salveze urcând în arca pe care o construise patriarhul biblic. După încetarea potopului şi ieşirea din arcă, Dumnezeu reformulează alianţa cu Noe şi cu fiii săi: „Iată, eu închei alianţa mea cu voi şi cu descendenţa voastră care vine după voi şi cu orice suflet viu care este cu voi… Nu va mai fi nimicită toată făptura de apele potopului şi nu va mai fi potop ca să pustiească pământul”… „Acesta este semnul alianţei… pentru toate generaţiile, pentru totdeauna. Am pus curcubeul meu în nori; el va fi semnul alianţei care este între mine şi pământ” (cf. Gen 9, 8-14). Oferta lui Dumnezeu pentru oameni este un legământ de iertare şi milostivire, universal şi nelimitat.

7. Dumnezeu şi-a adus aminte

A fost de-ajuns un singur drept înaintea lui Dumnezeu (cf. Gen 7,1), şi istoria mântuirii începe de la capăt cu nou elan. Centrul întregii povestiri este expresia concisă: „Dumnezeu şi-a adus aminte” (Gen 8,1). Şi-a adus aminte de Noe şi de toate vieţuitoarele…care erau cu el în arcă. Acest „şi-a amintit” este într-un fel cumpăna apelor, punctul de separare dintre pedeapsă şi iertare, dintre distrugere şi reînnoire. Cursul lumii părea că se reîntoarce fără oprire la haosul primordial. Faptul că Dumnezeu „şi-a amintit” imprimă evenimentelor o cotitură. După ce Dumnezeu şi-a adus aminte de Noe, totul se schimbă: apele se retrag, reapare uscatul şi începe o nouă creaţie. Deoarece „Dumnezeu şi-a amintit”, totul se reîntoarce la viaţă. Aceasta este poate învăţătura cea mai importantă cuprinsă în grandioasa pagină despre potopul biblic. Desigur, este lecţia cea mai îmbucurătoare dar şi cea mai angajantă. Dumnezeu iubeşte lumea cu obstinaţie şi pentru totdeauna: „Eu îmi voi aduce aminte de alianţa dintre mine şi voi şi orice suflet viu şi toată făptura; şi apele nu vor mai deveni potop care să nimicească toată făptura” (Gen 9,15).

8. Legământul pentru viaţă

A povesti lucrările minunate înfăptuite de Dumnezeu, înseamnă a-l lăuda. Capătă sens invocaţiile noastre, când în necazuri şi-n primejdiile vieţii repetăm cu încredere: „Adu-ţi aminte, Doamne!”. Domnul îşi aminteşte de noi şi ne binecuvântează, ne dă viaţă. Pagina despre potop se încheie cu proclamarea dreptului suveran al lui Dumnezeu asupra vieţii umane. Viaţa este inviolabilă nu din voinţa omului, în virtutea unei legi, ci pentru că viaţa aparţine lui Dumnezeu şi este chipul său. Dumnezeu veghează peste viaţa oricărui om: „Voi cere socoteală de sângele fiecăruia dintre voi; voi cere socoteală pentru el tuturor vieţuitoarelor şi omului. Pentru viaţa omului voi cere socoteală de la om, fratele său” (Gen 9,5).

9. Duhul l-a dus pe Isus în pustiu

Legământul de milostivire, universal şi pentru totdeauna, încheiat de Dumnezeu cu Noe, este luminat de Evanghelia duminicală  (Mc 1,12-15). În textul scurt dar dens redactat de evanghelistul Marcu se disting două părţi. Prima, cea despre ispitirea lui Isus în pustiu, este strâns legată de scena precedentă botezului său. La începutul misiunii sale Isus s-a dus la râul Iordan şi s-a aşezat în rând cu păcătoşii. Deşi nu avea nevoie, a cerut şi a fost botezat de Ioan Botezătorul. În timp ce era botezat, Duhul Sfânt a coborât deasupra lui în chip de porumbel. Evanghelistul Marcu pune botezul lui Isus în strânsă legătură cu ispitirea, căci „îndată, Duhul l-a dus în pustiu” (Mc 1,12). Este un semn că Duhul primit la botez nu-l separă pe Isus de istorie şi de ambiguităţile pământeşti. Din contra, tocmai prin botez Isus intră în realitatea ambiguă a lumii.

10. Isus ispitit tot timpul vieţii

Legământul de iubire între Dumnezeu şi oameni nu este pe placul Satanei. Potrivnicul urmăreşte pe toate căile să zădărnicească alianţa lui Dumnezeu; caută prin propunerile sale să-i abată pe oameni de la comuniunea cu Dumnezeu. Isus însuşi a fost ispitit de diavol încă de la începutul misiunii. Şederea în pustiu a însemnat momentul decisiv pentru Fiul lui Dumnezeu făcut om, chemat să aleagă stilul în care vrea să fie Mesia. În confruntarea cu Satana, Isus nu este singur. În pustiu este şi Dumnezeu şi Isus beneficiază de sprijinul său, căci „îngerii îi slujeau” (Mc 1,13). Călăuzit de cuvântul lui Dumnezeu, Isus învinge sugestiile diavolului şi ale lumii. Evanghelistul Marcu nu specifică în ce a consistat ispitirea. Spune doar că Isus „în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana” (Mc 1,13). Din restul povestirii evanghelice, nu e greu să înţelegem despre ce ispitire este vorba. Este ispita de care Isus s-a lovit nu numai în pustiu, ci de-a lungul întregii sale activităţi, de la început până la sfârşit. Avea de ales mereu între a urma drumul sugerat de cuvântul lui Dumnezeu sau să prefere sugestiile oamenilor, ca scurtături mai sigure şi mai convingătoare.

11. Teama de cuvântul Domnului

Toate ispitele au la rădăcină o teamă foarte precisă: teama de a se încredinţa total şi exclusiv lui Dumnezeu. De multe ori cuvântul Scripturii pare slab în ochii oamenilor, nu pare competitiv în comparaţie cu alte cuvinte şi cu alte căi sugerate de înţelepciunea omenească. Soluţiile propuse de oameni par de-a dreptul mai adecvate pentru a realiza însăşi misiunea pe care Cristos a încredinţat-o ucenicilor. Se ajunge atunci la un compromis cu lumea. Când nu se ascultă de Duhul lui Dumnezeu primit la botez, se ascultă de duhul lumii. Şi aceasta este ispita.

12. Desăvârşirea legământului

A doua parte a pericopei evanghelice îl prezintă pe Isus în Galileea, unde predică evanghelia lui Dumnezeu lansând imperativul „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”. Acesta este programul Postului Mare, programul de viaţă al întregii Biserici. A se converti. Astăzi  acest termen indică trecerea de la o religie la alta, fără a preciza noua orientare spre Dumnezeu prin care se face trecerea. Isus invită la întoarcere şi la a crede în Evanghelia sa. Cuvântul „evanghelie” cu sensul de veste bună” era cunoscut, dar evanghelistul Marcu îl umple cu un conţinut nou. Prin „veste bună”, Marcu nu înţelege anunţul unei victorii împotriva barbarilor de la hotarele imperiului, nici promisiunile de pace şi dreptate ale unui nou împărat urcat pe tron. Vestea bună consistă în anunţul că solidaritatea lui Dumnezeu cu oamenii este definitivă şi stabilă. Dumnezeu desăvârşeşte vechiul legământ. S-a apropiat atât de mult de noi încât s-a făcut om, fratele nostru; a intrat în istorie şi s-a implicat în aventura noastră fără posibilitate de regret. Dumnezeu nu poate să dea înapoi, să se retragă. Aceasta solidaritate a lui Dumnezeu cu noi este universală. Cristos iubeşte pe fiecare om, fără nici o deosebire, şi declară decăzute toate barierele.

13.  Împărăţia apropierii lui Dumnezeu

După biruinţa împotriva Satanei, Cristos anunţă împărăţia apropierii lui Dumnezeu de oameni şi a grijii faţă de popor. Cei dispuşi să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, acceptă şi chemarea la a se converti. E de-ajuns să-i cerem îndurare, să ne căim de păcate şi apoi să-l urmăm cu încredere pe Cristos până la capăt. Fără teamă. El l-a învins pe diavol cu toate ademenirile lui, a biruit lumea cu sugestiile ei. Pe cruce, Cristos a nimicit iadul şi moartea iar acum „este la dreapta lui Dumnezeu şi îi sunt supuşi îngerii, stăpânirile şi puterile” (cf. 1Pt 3,22).

14. Potopul, imagine a Botezului

Apostolul Petru, voind să explice primelor comunităţi creştine semnificaţia Botezului, aminteşte de purificarea lumii prin potop. Arată că în zilele lui Noe, pe când se construia arca, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aştepta, dintre toţi cei care nu au voit să asculte, doar puţini, adică opt suflete au fost salvate prin apă (cf.1Pt 3,20). Alta este acum situaţia după ce „Isus Cristos a suferit o dată pentru păcate, el, cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă la Dumnezeu” (cf. 1Pt 3,18). Potopul „este o imagine a Botezului care ne salvează nu ca o ştergere a necurăţiei trupului, ci ca o invocare de la Dumnezeu a unei conştiinţe curate prin învierea lui Isus Cristos” (cf.1Pt 3,21). Primirea Botezului şi trăirea promisiunilor făcute atunci curăţă nu în exterior, ca vasul spălat pe dinafară, ci purifică lăuntric. Taina Botezului însănătoşează conştiinţa şi face să recăpătăm încrederea în posibilitatea învierii cu Cristos la o viaţă nouă. După Botez, avem alte ocazii pentru reînnoirea conştiinţei. Dumnezeu aruncă mereu o scândură de salvare în sacramentul Reconcilierii. Dacă din generaţia sa, Moise era singurul drept înaintea lui Dumnezeu, pentru noi singurul drept este Cristos care ne-a iubit şi s-a dat pe sine pentru noi. Ceea ce odinioară era arca lui Noe, acum este barca Bisericii. Această arcă este mereu deschisă. În ea ne putem salva de tristeţile lumii. O găsim uşor, căci se vede de departe. E zidită ca o cetate pe munte şi este străjuită de crucea Domnului. În ea este mântuirea. Crucea este singura noastră speranţă.

15. Cântarea psalmistului

„Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale şi învaţă-mă cărările tale! Călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! Aminteşte-ţi, Doamne, de îndurarea şi de milostivirea ta, pentru că ele sunt din veşnicie! Adu-ţi aminte de mine în milostivirea ta, pentru bunătatea ta, Doamne! Domnul este bun şi drept, de aceea el îi învaţă pe cei păcătoşi calea; îi face pe cei sărmani să umble după dreptate, îi învaţă pe cei smeriţi căile sale” (cf. Ps 24/25, 10.4-9: psalmul responsorial).

16. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic, te rugăm, dă-ne harul ca prin celebrarea acestui sfânt post, semn sacramental al convertirii noastre, să înaintăm în înţelegerea misterului lui Cristos şi să dobândim roadele sale printr-o adevărată viaţă de credinţă.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată!” cu lămurirea gândurilor în bucurie.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 16 februarie 2024)