Consideraţii omiletice la prima Duminică din Advent (C): Iată, vor veni zile

(Vatican News – 1 decembrie 2024) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Ca în fiecare duminică, creştinii se adună pentru ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la sfânta Euharistie, să-şi amintească de patima, învierea şi gloria Domnului Isus şi să mulţumească lui Dumnezeu, care „i-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morţi” (1Pt 1,3; cf. SC 106).

1. Anul liturgic

Cu această primă Duminică din perioada Adventului începe un nou An liturgic după calendarul Bisericii romano-catolice. Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua numită duminică, Biserica sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui. Pe lângă aceasta, ea desfăşoară în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de la întrupare şi naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului. Celebrând astfel evenimentele răscumpărării, Biserica deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii (cf. SC 102).

2.  Perioada liturgică a Adventului

Prima parte a anului liturgic este perioada Adventului care precede sărbătoarea Naşterii Domnului. „Advent” înseamnă „venire”. Celebrarea primei veniri a Domnului în slăbiciunea firii omeneşti se intersectează cu aşteptarea venirii lui în slavă la sfârşitul timpurilor. În timpul intermediar, adică între aceste două veniri, mergem în întâmpinarea lui Cristos care vine. Dacă realitatea vieţii umane arată că toate trec, credinţa ne spune că numai Cristos rămâne. Adventul ne reînsufleţeşte mersul în întâmpinarea celui care era, care este şi care vine pentru a duce la împlinire promisiunile de mântuire pentru poporul său. Să ne eliberăm inimile de tot ceea ce împiedică primirea acestui har dumnezeiesc. Fericiţi vom fi dacă trăim aceste zile în vigilenţă şi rugăciune cu inimile însufleţite de speranţa în Dumnezeu şi deschise spre semenii noştri.

3. Un An liturgic cu Evanghelia după Sf. Luca

Evanghelia care ne va însoţi în cursul acestui al treilea an a ciclului trienal (A,B,C) este cea a Sfântului Luca. Tradiţia creştină pune în evidenţă unele trăsături caracteristice ale acestei Evanghelii. Este Evanghelia milostivirii, datorită unor parabole renumite precum cea a Tatălui milostiv sau a „fiului risipitor; Evanghelia săracilor, datorită interesului deosebit faţă de aspectul social al predicii lui Isus; Evanghelia rugăciunii şi a Duhului Sfânt datorită atenţiei acordate acestor teme. Dar este şi Evanghelia în care apare mai clar interesul pentru aspectele istorice. În introducere, autorul vorbeşte despre izvoare sale şi despre „cercetările făcute cu grijă” pentru redactarea Evangheliei. Autorul se preocupă să indice cadrul istoric şi geografic în care se desfăşoară activitatea pământească a lui Isus

4. Un nou început

Aşadar, începe un nou an liturgic, se deschide un nou timp de Advent, vine un nou Crăciun. Cursul istoriei continuă. Suntem marcaţi de uimire în faţa trecerii inexorabile a timpului care poartă cu sine atâtea sărbători, evenimente, amintiri, proiecte şi speranţe. În acest flux ne întrebăm: „Ce sens au toate acestea?” Care este rostul existenţei universului şi al tuturor elementelor sale, al oamenilor şi al istoriei? Ne întrebăm totodată care este scopul trăirii noastre, şi adesea al „supravieţuirii”, în acest străvechi şi imens flux ce ne înfricoşează? La această întrebare „existenţială” se poate răspunde: „Nu au nici un rost, căci suntem ca nişte bucăţi de lemn sau dopuri de plută purtate de valuri pe oceanul lumii”. Putem însă răspunde şi folosind cuvintele scriitorului francez Paul Claudel (1868-1955): „Dumnezeul meu, îţi ofer această mare dorinţă de a scăpa de ceea ce e pură întâmplare şi simplă aparenţă!” (din poemul „La Messe là-bas”, 1917). Pentru Claudel, care era un creştin convins şi combativ, sensul existenţei umane este legat de convingerea că Dumnezeu există, că se interesează de soarta fiecărui om şi că omul nu este un număr ieşit întâmplător la loteria cosmică.

5. Vestea bună

„Adventul” poartă vestea bună că drumul vieţii continuă în pofida poticnirilor şi abaterilor, a primejdiilor şi întunecării conştiinţelor. Trece înfăţişarea acestei lumii, dar nu trece cuvântul lui Dumnezeu şi promisiunea sa de viaţă. Avem asigurarea dată de Isus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Lc 21,33). Dumnezeu ne-a încredinţat cuvântul său ca să devină în noi izvor de viaţă, chiar atunci când străbatem pustiurile existenţei pământeşti. Liturghia primei duminici de Advent începe cu o rugăciune din psalmii biblici: „Către tine, Doamne, îmi înalţ sufletul; Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei: căci toţi cei care se încred în tine, nu vor fi făcuţi de ruşine” (cf. Ps 24/25,1-3). Psalmul cuprinde o rugăciune stăruitoare numită suplică în care trei sunt personajele: rugătorul, Dumnezeu şi duşmanul. Rugătorul este un om smerit care se ştie iubit de Dumnezeu; încrederea lui nu şovăie; aşteaptă de la Domnul iertare, sfat şi ajutor. Păcatul provoacă suferinţă şi duce la formarea unei diafragme între credincios şi Dumnezeu. Însă, oricât de mare ar fi, păcatul nu poate bloca generozitatea iertării lui Dumnezeu care „este bun şi arată păcătoşilor calea”. Psalmistul este pătruns de un fior de căinţă  însoţit de bucuria iertării. În rugăciunea lui se simte deja suflul Evangheliei.

6. Cuvântul Domnului: „O scrisoare de dragoste”

La rugăciunea omului răspunde Sfânta Scriptură, ca un ecou îndepărtat care în mod progresiv devine glas perceptibil şi inteligibil de către cine îi dă atenţie. Dumnezeu vorbeşte fiilor săi prin imaginile şi avertismentele Scripturii care, chiar dacă este scrisă de oameni, rămâne mereu o scrisoare de iubire inspirată de El. În prima lectură liturgică (cf. Ier 33,14-16) suntem asiguraţi că pământul nostru, atât de arid sub aspect spiritual, va înflori prin intermediul unei odrasle drepte care va veni din Cer (cf. Ier 33,15). Prin „dreptate” se înţeleg în Biblie mai multe lucruri. Între acestea, pe primul loc este restabilirea relaţiei juste între om şi Dumnezeu, şi respectiv, între om şi toate realităţile creaţiei. Rodul cel mai evident al acestei „odrasle drepte” este sfinţenia oamenilor, care consistă în stabilirea de noi raporturi cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Aceasta este dreptatea care îi place lui Dumnezeu, potrivit învăţăturii apostolului Paul (cf. 1 Tes 3,12–4,2, a doua lectură).

7. Dumnezeul milostivirii

Cuvântul din cartea profetului Ieremia ne poartă în mod ideal sub zidurile Ierusalimului în timpul asedierii de către babilonieni. În contextul capitolelor 31-33, în care este încadrat fragmentul liturgic (cf. Ier 33,14-16) se vorbeşte despre distrugeri şi ucideri, despre case dărăpănate şi cadavre pe străzi… „deoarece Dumnezeu şi-a ascuns faţa de cetatea aceasta din cauza întregii sale răutăţi” (cf. Ier 33,5). „A-şi ascunde faţa” este o imagine sugestivă referitoare la mânia lui Dumnezeu. Însă, un lucru este cert în toată Scriptura: chiar în momentele cele mai tulburi şi întunecoase, marcate de păcatul şi de infidelitatea oamenilor, mânia divină lasă locul milostivirii. În toată tradiţia biblică (şi nu doar în evanghelii) Dumnezeu este mereu Domnul milostivirii iar mânia sa, care se exprimă în termeni de dreptate, este totdeauna premisa şi promisiunea unui bine mai mare. În Lege şi în Profeţi, pedeapsa nu este niciodată ultimul cuvânt. Pentru fiecare om şi pentru fiecare popor planul divin este întotdeauna şi în orice caz un proiect de mântuire.

8. „Odrasla dreaptă”

În această lumină pot fi înţelese mai bine cele câteva versete ale fragmentului duminical: „Iată, vin zile – oracolul Domnului – când voi împlini cuvântul cel bun pe care l-am spus cu privire la casa lui Israel şi cu privire la casa lui Iuda!” (Ier 33,14). Expresia „iată, vin zile” face să întrevedem că e vorba despre un anunţ special, extraordinar. De fapt, se vorbeşte despre o „odraslă dreaptă”: „În zilele acelea şi în acel timp voi face să răsară pentru David o odraslă dreaptă: el va face judecată şi dreptate în ţară. În zilele acelea, Iuda va fi mântuit şi Ierusalimul va locui în siguranţă. Acesta este numele cu care va fi chemat: «Domnul este dreptatea noastră»” (Ier 33,15-16). În Biblie se vorbeşte frecvent despre „planta care răsare”. Situaţiile promiţătoare de speranţă şi de roade abundente nu sunt reprezentate de o plantă adultă, dar de un mugur, de o odraslă ce răsare din pământ. Fenomenul germinal reprezintă procesul dinamic şi misterios al creşterii şi dezvoltării. Fără această fază iniţială nu există creştere. Evenimentul este cu atât mai vizibil în climatul arid al Palestinei. Când ploaia fecundează terenul, seminţele răsar şi produc plante. După căderea ploii sămânţa încolţeşte iar planta răsărită devine simbol viu de speranţă. În această imagine se vede viaţa ce se renaşte din ruinele istoriei. Profetul Isaia anunţase că Dumnezeu singur este în stare să facă reînvie poporul dispersat, să dea fii celei sterile şi viitor celui care nu mai are nici o speranţă.

9. Eliberarea este aproape: „Ridicaţi-vă capul!”

Aceeaşi speranţă se desprinde şi din pericopa evanghelică despre venirea Fiului Omului (parusía). Cu două duminici în urmă, evanghelistul Marcu vorbea despre venirea Fiului Omului care la sfârşitul istoriei lumii „va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului” (Mc 13,27). Astăzi în pericopa evanghelică după sfântul Luca (cf. Lc 21,25-28.34-36) Isus vorbeşte ucenicilor despre eliberare: „Când vor începe să se întâmple acestea, întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră!” (Lc 21,28).

10. Semne premergătoare

Venirea „Fiului Omului” este precedată de semne cosmice şi istorice. Isus însuşi le-a zis discipolilor săi: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării şi al valurilor. Oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază în aşteptarea celor care vor veni în lume, căci puterile cerurilor vor fi zguduite” (Lc 21,25-26). Cum trebuie să înţelegem aceste semne? Desigur, intenţia evanghelistului nu este aceea de a face previziuni astronomice sau seismice. De când există lumea au loc fenomene astronomice şi mişcări ale scoarţei pământului. Sunt situaţii ordinare ce se verifică într-o istorie a lumii departe de Dumnezeu. Aceste semne nu trebuie să constituie pentru credincioşi motiv de groază, ci de speranţă: „eliberarea este aproape”. Ceea ce contează pentru noi este felul cum ne pregătim pentru întâmpinarea lui Cristos. La fel ca pentru cititorii imediaţi ai Evangheliei, singura noastră certitudine este faptul că Domnul va veni. Privirile ucenicilor nu sunt îndreptate spre evenimentele cosmice, dar spre Domnul care vine în slavă. Când Domnul intră cu putere în istoria lumii, tot universul se zguduie şi ia parte la triumful său. Asta e valabil mai ales în descrierea manifestării definitive a lui Dumnezeu în lume pentru a duce la împlinire întreaga istorie a mântuirii.

11. Ancora speranţei: Dumnezeu ne-a înălţat o putere de mântuire

Dincolo de limbajul specific genului apocaliptic, textul trebuie interpretat ca o vestire a Evangheliei mântuirii. Mai mult decât la evangheliştii Marcu şi Matei, textul evanghelistului Luca se prezintă ca un îndemn la speranţă. Încurajează şi stimulează. Comportamentul creştinului trebuie să se inspire mai mult din speranţă decât din frică. Îndemnul se inspiră din imaginea lui Isus, Fiul Omului, considerat mai mult în misiunea lui de mântuitor decât în exerciţiul temutei funcţii de judecător suprem. Ceea ce contează cu adevărat în faţa Fiului Omului care vine este înainte de toate omul, fiecare om, toţi oamenii. Înaintea lui unii sunt cuprinşi de groază, de o spaimă mortală. Însă pentru ucenici nu poate fi aşa. Cuvintele lui Isus către ai săi şi către tot poporul care îl ascultă (cf. Lc 20,45) şi pe care vrea să-l salveze, sunt de o mare incisivitate: „întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră!” (Lc 21,28). În alte cuvinte: deschideţi bine ochii, priviţi, contemplaţi-l pe Domnul care vine; primiţi-l pe Mântuitorul vostru. El vine să vă elibereze, să vă salveze, vine pe norii cerului pentru a împarte cu voi, poporul sfinţilor, cinste, putere, slavă şi împărăţie (cf. Dan 7,14-27), pentru totdeauna! Aceasta reiese pe larg din Evanghelia după Luca încă de la prima sa pagină. Încă de la cântecul Mariei şi de la cel al lui Zaharia evanghelistul îl preamăreşte pe Dumnezeu care „ne-a înălţat o putere de mântuire în casa lui David, slujitorul său”… ca „să ne mântuiască de duşmanii noştri şi de mâna tuturor acelora care ne urăsc” (cf. Lc 1,69.71). Pentru un credincios, speranţa este motorul istoriei. Ea se deosebeşte de optimism. Acesta se bazează pe raţiuni omeneşti, speranţa creştină are la bază promisiunea lui Dumnezeu care nu  dezamăgeşte.

12. „Vegheaţi şi rugaţi-vă!

Un singur pericol poate stinge această speranţă. Este adormirea conştiinţei sufocate de preocupările excesive într-o viaţă agitată, înăbuşită de grijile de a avea tot mai mult, de goana după avere. Isus vorbeşte despre „îngreuierea inimii” şi avertizează: „Aveţi grijă de voi înşivă, ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beţie şi grijile vieţii, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neaşteptate, ca un laţ! Căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe faţa întregului pământ” (Lc  21, 34-35). „Fiţi atenţi!” este expresia caracteristică prin care Isus îi avertizează pe ucenici împotriva unei mari primejdii. Urgiile, beţiile, preocupările materiale excesive abrutizează, îl fac pe om să piardă rostul vieţii şi atunci nu mai priveşte înainte, nu se mai pregăteşte la „acea zi”. Veghea şi rugăciunea oferă un antidot puternic pentru toropeala conştiinţelor: „Vegheaţi, aşadar, în orice moment şi rugaţi-vă ca să fiţi în stare să fugiţi de toate cele ce se vor întâmpla şi să staţi în picioare în faţa Fiului Omului!” (Lc 21,36). Vigilenţa este explicată prin parabola slujitorilor în aşteptarea stăpânului (cf. Lc 12, 35-48). În privinţa rugăciunii Isus le-a spus ucenicilor că trebuie să se roage fără încetare, zi şi noapte, pentru a nu fi găsiţi fără credinţă în ziua în care Fiul Omului va veni (cf. Lc 18,1-8). Rugăciunea ne dispune lăuntric pentru a recunoaşte semnele timpurilor, pentru a înţelege semnificaţia profundă a evenimentelor prezente şi a desluşi binele în vacarmul cuvintelor ademenitoare şi goale ce asurzesc lumea.

13. „Ca să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu”

Cu această credinţă putem asuma atitudinea cerută de apostolul Paul creştinilor din Salonic pentru a trăi cum se cuvine timpul prezent. Apostolul le cere să crească în dragoste reciprocă şi în aşteptarea Domnului Cristos: „Fraţilor, pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi, aşa cum suntem noi faţă de voi, ca să întărească inimile voastre, aşa încât să fiţi fără prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii săi. Amin!” (cf.1Tes 3,12–4,2: lectura a doua).

14. Jubileul Speranţei

Ultimul cuvânt pe care Dumnezeu l-a spus în privinţa lumii, nu este sfârşitul ei în calamităţi enorme şi dezastre uriaşe, dar viaţa ei. Acesta este cuvântul spus de Dumnezeu prin fiul său Isus Cristos, trimis în lume nu pentru ca lumea să piară, dar ca să aibă viaţă (cf. In 3,17). Escatologia Evangheliei culminează cu „odrasla dreaptă” şi începutul unei lumi noi voite de Dumnezeu (cf. Ier 33,15).. Curând se deschide Anul jubiliar 2025. Între gesturile simbolice pregnante ale oricărui jubileu se află deschiderea „porţii sfinte” şi apoi închiderea ei. Orice simbol, chiar cel mai adecvat şi sugestiv, are limitele sale. Uşa inimii lui Dumnezeu nu se închide niciodată. El este Tatăl milostiv care nu încetează să se uite pe fereastra cerului în aşteptarea „fiului risipitor” fugit de acasă. Fie ca nimeni să nu-i închidă uşa inimii sale lui Cristos care vine să ne mântuiască!

15. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucurie şi pace.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 29 noiembrie 2024)