BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a de peste an (B): Duminica Cuvântului lui Dumnezeu

Este scrisoarea de dragoste scrisă pentru noi de Acela care ne cunoaşte ca nimeni altul: citind-o, îi auzim iar glasul, îi vedem chipul, primim Duhul lui. .De ce nu o citeşti şi singur, un pas în fiecare zi? Te va face să-l simţi pe Domnul aproape de tine şi îţi va dă curaj în călătoria vieţii. Domnul spune: „Timpul s-a împlinit şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!”

(Vatican News - 21 ianuarie 2024) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Duminica a III-a din timpul liturgic de peste an este dedicată Cuvântului lui Dumnezeu. A fost stabilită în Biserica Catolică de către papa Francisc în anul 2019 prin scrisoarea apostolică numită în latineşte „Aperuit illis”. Aceste cuvinte înseamnă „Le-a deschis lor” şi se referă la faptul că „Isus le-a deschis discipolilor mintea ca să înţeleagă Scripturile” (cf. Lc 24,45). Înainte de înălţarea la cer, Isus înviat se arată discipolilor adunaţi împreună, frânge pâinea cu ei şi le deschide mintea spre înţelegerea Sfintelor Scripturi. Acelor oameni înfricoşaţi şi dezamăgiţi le dezvăluie că, după planul veşnic al Tatălui, trebuia să pătimească şi să învie din morţi pentru a oferi convertirea şi iertarea păcatelor (cf. Lc 24,26.46-47) şi îl promite pe Duhul Sfânt care le va da puterea de a fi martori ai acestui mister de mântuire (cf. Lc 24,49). Textul biblic propus anul acesta ca temă pentru celebrarea Duminicii Cuvântului lui Dumnezeu este luat din Evanghelia după Sfântul Ioan: "Rămâneţi în cuvântul meu" (In 8,31). În cele ce urmează subliniem mai întâi importanţa ascultării Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii iar apoi ilustrăm pe larg Evanghelia zilei în care Isus cheamă la înnoirea continuă a vieţii.

1. Importanţa Cuvântului

Duminica Bibliei vrea să intensifice în viaţa creştinilor familiaritatea religioasă şi asiduă cu Sfintele Scripturi. De fapt, legătura dintre Isus cel Înviat, comunitatea credincioşilor şi Sfânta Scriptură este de o importanţă vitală pentru identitatea noastră. Fără Domnul care ne introduce, este imposibil să înţelegem în profunzime Sfânta Scriptură, dar este la fel de adevărat contrariul, şi anume că fără Sfânta Scriptură rămân indescifrabile evenimentele misiunii lui Isus şi a Bisericii sale în lume. Pe bună dreptate sfântul Ieronim putea să scrie: „Ignorarea Scripturilor este ignorare a lui Cristos” (In Is., Prolog: PL 24,17). Aşadar, trăim o duminică dedicată celebrării, reflecţiei şi divulgării Cuvântului lui Dumnezeu, care mai ales în celebrarea liturgică are un „caracter performant”, în sensul că realizează ceea ce spune. Această însuşire propriu-zis sacramentală a Cuvântului lui Dumnezeu iese în evidenţă mai ales la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Grăitoare este asemănarea dintre primirea Sfintei Împărtăşanii şi ascultarea lecturilor liturgice. Aşa cum „apropiindu-ne de altar şi luând parte la ospăţul euharistic noi ne împărtăşim realmente cu trupul şi cu sângele lui Cristos”, la fel „proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în celebrare comportă recunoaşterea că însuşi Cristos este prezent şi ni se adresează nouă pentru a fi primit” (cf. Verbum Domini, 56). Cuvântul Domnului luminează drumul vieţii pas cu pas.

2. Un cântec nou pentru o viaţă nouă

La începutul Liturghiei duminicale psalmistul ne invită să intonăm o cântare nouă în armonie desăvârşită cu întregul univers: „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului! Strălucirea şi maiestatea sunt înaintea feţei sale, tăria şi frumuseţea sunt în lăcaşul său sfânt” (cf. Ps 95/96,1.6: Ant. la intrare). Cântecul este mereu „nou” când recunoaştem că Dumnezeu este Tatăl nostru. „Nou” este cântecul, când credem în Isus Cristos Fiul său care a venit să schimbe realmente lumea şi să instaureze în ea împărăţia lui Dumnezeu. Această veste bună transmisă din generaţie în generaţie prin puterea Duhului Sfânt continuă să răsune în casele noastre, în familiile şi în comunităţile noastre care, pornind de la credinţă, se organizează şi trăiesc în jurul persoanei lui Isus cel Înviat. Rugăciunea sinceră şi întâlnirea plină de speranţă cu Isus Cristos realizează acea convertire profundă a inimii care face să primim viaţa din belşug promisă de Isus: o viaţă adevărată, autentică şi nu una fictivă şi amăgitoare ce momeşte gândurile şi duce la moarte. Mântuirea promisă şi realizată de Cristos nu este una generică nici una abstractă. Tatăl nostru priveşte la persoane concrete cu chipurile şi istoriile lor. Comunităţile noastre creştine ar trebui să fie oglinda acestei priviri, a acestei prezenţe binecuvântate care stabileşte legături familiare de bunăvoinţă. Ele fac vizibilă în lume Împărăţia lui Dumnezeu. În această realitate comunitară nimeni nu este străin, căci fiecare se simte părtaş, se simte chemat pe nume şi îndemnat lăuntric să devină artizan de viaţă pentru alţii. Suntem chemaţi să trăim viaţa nouă în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Iar bucuria Evangheliei se transmite prin cei care împărtăşesc altora darul de a fi fii ai lui Dumnezeu şi îi recunosc ca fraţi. Însă acestea sunt bucurii ce pot fi revelate doar celor mici. În acest sens Isus a zis: "Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta” (Mt 11,25-26).

3. Suntem persoane însetate care beau la acelaşi izvor

Scrie Sf. Efrem Sirul: „Cine e în stare să înţeleagă toată bogăţia şi a unui singur dintre cuvintele tale, Doamne? Ceea ce înţelegem din ele este mult mai puţin decât ceea ce lăsăm, precum oamenii care îşi potolesc setea la un izvor…Domnul a ascuns în cuvântul său toate comorile, pentru ca fiecare dintre noi să afle bogăţie în ceea ce meditează…Bucură-te pentru că eşti sătul, dar nu te întrista de ceea ce te depăşeşte. Cel căruia îi este sete se bucură să bea, dar nu se întristează că nu poate să sece izvorul. Izvorul să-ţi potolească setea fără ca setea ta să să sece izvorul. Dacă ţi-ai stins setea fără ca izvorul să fi secat, vei putea să bei din nou, ori de câte ori îţi va fi sete. Dacă, în schimb, săturându-te, ai seca izvorul, reuşita ta ar fi o nenorocire. Mulţumeşte pentru ceea ce ai primit şi nu te plânge de ceea ce a rămas nefolosit. Ceea ce ai băut şi ai luat este partea dar şi ce rămâne este moştenirea ta. Ceea ce n-ai putut lua imediat, din cauza neputinţei tale, o vei primi altă dată, dacă vei persevera. Nu te gândi să bei dintr-o înghiţitură ceea ce nu poate fi luat o singură dată şi nu renunţa din neglijenţă la ceea ce poţi sorbi puţin câte puţin” ( cf. Commenti sul Diatessaron, 1,18-19, pp. 52-53). Aşadar, „să nu renunţăm la Cuvântul lui Dumnezeu! Este scrisoarea de dragoste scrisă pentru noi de Acela care ne cunoaşte ca nimeni altul: citind-o, îi auzim iar glasul, îi vedem chipul, primim Duhul lui. Cuvântul ne aduce mai aproape de Dumnezeu: să nu-l ţinem departe! Să-l purtăm mereu cu noi, în buzunar, în telefon, să-i dăm un loc demn în casele noastre... Să-i cerem Domnului puterea de a închide televizorul şi de a deschide Biblia; de a închide telefonul mobil şi a deschide Evanghelia...De ce să nu o citeşti singur, un mic pasaj în fiecare zi? Ne va face să-l simţim pe Domnul aproape de noi şi ne va dă curaj în călătoria vieţii” (Papa Francisc).

4. Noutatea convertirii creştine

Ajungem astfel la Evanghelia zilei. După ce Ioan (Botezătorul) a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” Pericopa evanghelică (cf. Mc 1,14-20) ne oferă ocazia de a preciza ce se înţelege, în creştinism, prin convertire. Mai întâi trebuie lămurite două prejudecăţi. În primul rând convertirea nu se referă doar la cei care nu cred, dar ne priveşte pe toţi, căci toţi avem nevoie de a ne întoarce continuu la Dumnezeu. În al doilea rând, convertirea în înţelesul genuin creştin nu este sinonim cu renunţare, efort şi tristeţe, ci cu libertate şi bucurie. Nu este o stare regresivă, ci una progresivă. Înainte de predica lui Isus, a se converti însemna mereu o „întoarcere înapoi”, indica gestul prin care cineva într-un moment al vieţii îşi dă seama că nu este pe calea cea bună. Atunci se opreşte din mers, se răzgândeşte şi decide să-şi schimbe atitudinea şi să revină la observarea legii şi să intre în legătură cu Dumnezeu. Schimbă direcţia şi face o întoarcere în formă de „U”. În acest caz convertirea are o semnificaţie morală. Ea consistă în a schimba moravurile, în a reforma propria viaţă. În predica lui Isus, această semnificaţie se schimbă. În ce sens? Isus nu schimbă doar numele lucrurilor. Odată cu venirea lui Isus are loc o schimbare profundă în viaţa lumii. A se converti nu mai înseamnă a se întoarce înapoi la vechiul legământ şi la observarea legii, ci înseamnă mai degrabă a face un salt înainte şi a intra în împărăţia lui Dumnezeu; înseamnă a primi mântuirea adusă oamenilor de Isus în mod gratuit, din iniţiativa liberă şi suverană a lui Dumnezeu.

5. Sunteţi mântuiţi, deci convertiţi-vă!

În creştinism, convertirea şi mântuirea şi-au schimbat poziţia. Primul lucru nu mai este convertirea din partea omului şi apoi mântuirea ca răsplată din partea lui Dumnezeu. Ci mai întâi este mântuirea ca ofertă generoasă şi gratuită din partea lui Dumnezeu şi apoi convertirea ca răspuns al omului. Ideea de bază nu mai este aceasta: „a se converti pentru a fi mântuiţi; convertiţi-vă şi mântuirea va veni la voi”, dar este: „convertiţi-vă pentru că sunteţi mântuiţi, pentru că mântuirea a venit la voi!” În această inversare a binomului - „sunteţi mântuiţi, deci convertiţi-vă!” – consistă „vestea cea bună”, caracterul de bucurie, bucuria convertirii evanghelice. Dumnezeu nu aşteaptă ca omul să facă primul pas, ca mai întâi omul să-şi schimbe viaţa, să facă fapte bune, ca şi cum mântuirea ar fi o recompensă datorată eforturilor noastre. Nu, mai întâi este harul, iniţiativa lui Dumnezeu. În aceasta creştinismul se deosebeşte de orice altă religie. Nu se începe predicând datoria, ci darul lui Dumnezeu. Nu se începe cu legea, dar cu harul divin.

6. Credinţa: „Poarta împărăţiei”

Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Convertirea şi credinţa nu sunt două lucruri diferite şi succesive, dar una şi aceeaşi acţiune fundamentală: „Convertiţi-vă, deci credeţi! Convertiţi-vă crezând”. Cea dintâi şi principala convertire este credinţa. Credinţa este poarta prin care se intră în Împărăţia lui Dumnezeu şi se ajunge la mântuire. Dacă ne-ar fi fost spus: poarta este nevinovăţia, poarta este observarea exactă a tuturor poruncilor, poarta este răbdarea, poarta este inocenţa, poarta este curăţia inimii, atunci mulţi ar fi putut spune: asta nu e pentru mine, pentru că eu nu sunt nevinovat, eu nu am cutare sau cutare virtute. Însă ne este spus: poarta este credinţa. Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne-a dat inteligenţă, tocmai pentru a face posibil actul de a crede în el. Raţiunea umană se realizează deplin în actul credinţei, şi mai mult încă ea este elevată peste capacitatea proprie. Într-un anume fel, credinţa reprezintă o limită pentru raţionalitate. Dar ne putem întreba dacă nu cumva şi refuzul de a crede reprezintă, deşi în mod diferit, o limită pusă raţiunii, o mortificare a raţiunii? De aceea, nu mortifica raţiunea, nu pune limite raţiunii, ci recunoaşte capacitatea ei de a se depăşi!

7. Timp prielnic: „S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu

Confirmat de Duhul lui Dumnezeu care coborâse asupra lui la botezul în râul Iordan, Isus s-a dus în Galileea neamurilor păgâne şi a început să predice evanghelia lui Dumnezeu. Nu anunţă pedepsirea lumii aşa cum a făcut profetul Iona: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus” (cf. Iona 3,1-5.10: prima lectură). Isus anunţă vestea bună a mântuirii şi îi cheamă pe oameni să o primească. Ocazia este prielnică: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”. S-au împlinit profeţiile de demult şi promisiunile lui Dumnezeu.

„Fraţilor, eu vă spun aceasta: timpul s-a scurtat…Căci înfăţişarea acestei lumi trece” (cf. 1Cor 7,29-31: lectura a doua). Timpul este scurt iar răspunsul la chemarea lui Isus trebuie dat repede: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (cf. Mc 1,14-15). Evanghelstul Marcu nu explică ce înseamnă convertirea dar ilustrează răspunsul neîntârziat dat de primii patru ucenici la chemarea lui Isus: „Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni!” Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Şi, mergând puţin mai departe, i-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el” (Mc 1,16-20). Chemarea lui Isus cere un răspuns imediat, o detaşare (ucenicii lasă năvoadele, îl lasă pe tatăl lor în barcă), o voinţă de a-l urma pe Învăţătorul şi curajul de a se angaja în misiunea promisă: „Vă voi face să deveniţi pescari de oameni!”

8. Convertiţi-vă: Veniţi după mine!

Imperativul „convertiţi-vă” nu este o invitaţie la o „ajustare”, la o schimbare vagă a vieţii; nu vrea să fie o invitaţie la pocăinţă în sensul de renunţare, ci înseamnă ceva diferit şi mai mult. Înseamnă „veniţi după mine!”, rămâneţi cu mine, gândiţi ca mine, faceţi ca mine. Totul stă în „a-l urma” pe Cristos. În loc să spună că ucenicul este chemat să înveţe, Evanghelia spune că este chemat să urmeze. Verbul, care în mod obişnuit însoţeşte cuvântul ucenic sau discipol, este „a învăţa”. Folosind verbul „a urma”, Evanghelia arată că pe primul loc nu este o doctrină, o învăţătură, ci un mod de a trăi. Convertirea evanghelică este o schimbare interioară şi radicală, nu este o competiţie dictată de criteriul „convenabil şi neconvenabil”. Convertirea evanghelică este religioasă, în sensul că este un răspuns la un anunţ: „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Înseamnă că trebuie să concepem viaţa ca dăruire şi slujire; să o trăim ca un dar primit gratuit şi care se întoarce în mod gratuit la Dumnezeu şi la semenii noştri, cum învaţă Isus: „ Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45). La aceasta ne cheamă Domnul când spune „Veniţi după mine!”. Ne cheamă să mergem cu el, ieşind din spaţiul îngust al intereselor egoiste şi deschizându-ne la iubirea sa. Acesta este cântecul „nou” în lumina învierii lui Cristos, biruitorul păcatului şi al morţii, căci Dumnezeu ne-a rânduit să fim asemenea chipului Fiului său, primul născut între mulţi fraţi” (cf. Rom 8, 29).

9. Arată-ne, Doamne, căile tale!

Fericiţi cei care cugetă înainte de a face ceva şi se roagă înainte de a-şi programa viaţa. Şi câte inepţii se fac pentru că nu gândim! Şi mai multe, pentru că nu ne rugăm. De aceea, să spunem: „Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale! Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! Aminteşte-ţi, Doamne, de bunătatea şi îndurarea ta, pentru că ele sunt veşnice. Adu-ţi aminte de mine în îndurarea ta, pentru bunătatea ta, Doamne! Domnul este bun şi drept, el arată păcătoşilor calea. El conduce pe cei umili în dreptate şi învaţă pe cei smeriţi căile sale” (cf. Ps 24/25,4-9: psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte viaţa noastră după voinţa ta, pentru ca, în numele Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a fi tot mai bogaţi în fapte bune.

Să aveţi o „Duminică binecuvântată” de Cuvântul Domnului”

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 21 ianuarie 2024)